Echilibru precar....

Gânduri efemere amestecate cu sentimente obscure inundă fiecare coltișor al unei minți solitare și pesimiste. Stă și privește cum siluetele oamenilor merg pe strada îngustă și întortocheată. Merg aparent fără nici un scop, însă într-un mod inconștient urmează legea imuabila a vieții.Ne naștem, trăim și într-un final murim. Însă nu poate să nu se întrebe dacă asta e finalitatea existenței noastre, ne naștem doar ca să trăim într-o dulce monotonie, să ne încadrăm în anumite tipare și mai apoi să murim. Îi e greu să creadă aceste lucruri.
Dar până la urma ce înseamnă o viața monotonă și cine dă aceste legi? Societatea? Chiar suntem doar simplul zoon politikon a lui Aristotel sau suntem mult mai mult dar încă nu am conștientizat acest fapt ori nu vrem să acceptăm altă realitate.
E adevărat omul prin natura firii sale se teme de nou, de necunoscut, cum doriți dumneavoastra să-i spuneți.Însă de unde se trage această frică? Nu neg, e plăcut să fii înconjurat numai de lucruri, fapte care îți sunt familiare și ce sunt scăldate în lumina adevărului. Dar adevărul este relativ, are 1000 de fețe și fiecare om îl poate interpreta astfel încât dintr-un singur adevăr reies mii și mii de combinații ale acestuia. Dar noi ce cunoaștem, cât cunoaștem sau poate ar trebui să ne întrebăm dacă cunoaștem ceva? Iar aceste întrebări ne îndreptățesc sî fim comozi în acest colț de Univers și să ne fie frică de nou, chiar e normal?
Atâtea gânduri și atâtea intrebări trec prin aceea minte, le va găsi răspunsul, trebui să afle totul sau ar trebui să se rezume la o cunoaștere paradisiacă.
Un surâs i se întipărește pe față, realizează că toate au timpul lor. De ce să ne grăbim, nu are rost fiindcă fiecare întrebare are un răspuns ce ne va surprinde dar nu acum ci la timpul oportun. Tot ce știm e că viața are un echilibru precar, uneori cazi dar reușești să te ridici alteori nu. Viața e plină de întrebări și poate uneori e bine să credem fără să cercetăm( doar uneori:p)