Ma intreb...

Intotdeauna am fost o fire curioasa, si stii foarte bine acest lucru. Tot timpul te intrebam daca esti bine, cum te simti, am vrut sa te cunosc asa cum nimeni nu a mai facut-o insa am dat gres. Poate amandoi am gresit si nu stim cum, de ce, unde si cum am reusit sa ajungem in starea in care suntem.
Stau pe marginea pridvorului si privesc castanul ce se inalta semet deasupra livezii micute dar atat de intime ce a gazduit momentele noastre pe care le-am savurat asa cum stiam noi mai bine.
Intotdeauna m-a fascinat acest castan, atat de inalt si care a rezistat intemperiilor timpului, singur printre ceilalti copacii. Stateam la umbra lui si admiram fie rasaritul, peisajul sau stelele care se insirau in fata ochilor nostri. Ce splendoare! Iti mai aduci aminte acele vremuri cand eram doar noi doi si castanul, martor tacut al vietii noastre.
Asa cum stau acum si diezmierd cu privirea batranul castan, ma intreb daca m-ai uitat sau daca acum incep sa te chem, ai sa vii si ai sa ma imbratisezi asa cum faceai de fiecare data stiind cat de mult imi place. Si eu te-as saruta asa cum numai eu stiu sa o fac , fiindca stiu ca iti place asa de mult.
Dar degeaba ma intreb fiindca totul ramane doar o intrebare retorica, al carui raspuns nu pot si nu vreau sa il aflu. Recunosc imi e frica de adevar, momentan mie greu sa il accept. Nu vreau, poate sunt lasa cum adesea imi reproseai si ce daca? Tot ce stiu e ca am fost lasa ta care te-a iubit asa cum a putu mai bine. Am gresit dar cine nu o face, pana la urma suntem simpli oameni.
Acum mi-a ramas decat umbra marelui castan si de fiecare data cand ma asez in preajma lui imi mintea mea imi revin acelasi imagini cu noi doi, fericiti fara sa ne pese de nimic altceva.

Totusi iubitul meu castan, sfetnicul meu si martor tacit al vietii mele crezi ca daca il voi striga va veni?