Dialog cu un alter ego...

In camera micuta cu peretii de un alb ce aminteste de aerul bolnavicios al spitalelor, o adolescenta sta si isi admira corpul in oglinda.Are in jur de 1.75 si vreo 52 de kg, inalta si slaba, parca ar fi scoasa din revistele de moda. Insa nimeni nu ia in seama figura scheletica, cu oasele ce ii ies mult prea mult in evidenta si iti amintesc de un cadavru ambulant si in nici un caz de o femeie in devenire.
Se intoarce in stanga, in dreapta, din profil si se admira multumita de ceea ce vede.

Sunt frumoasa...

HA! nu ma face sa rad, se aude deodata o voce stranie dar mult prea familiara

Cine naiba esti si ce vrei?

Conteaza cine sunt? Bineinteles ca nu, fiindca deja stii cine sunt.Uita-te mai bine in oglinda, chiar iti place ce vezi?

Logic, de ce nu mi-ar placea. Sunt superba, slaba si frumoasa.

De ce te minti? Uiti de toate noptiile in care iti varsai stomacul ca sa slabesti cat mai mult.Asta-i deja boala, scumpo! Se cheama bulimie.

Cine dracu esti? Lasa-ma in pace.

Si in momentul urmator lua primul lucru care ii era la indemna, o vaza si o arunca cu o ura nemaintalnita in oglinda care se transforma in mii si mii de cioburi. Apoi se apleca deasupra lor si isi lasa degetele lungi sa se plimbe printre ele, se taie.Era o durere surda dar ii placea si privea cum sangele se prelingea pe pielea bolnavicioasa.

HA, acum cine mai rade? Nu mai zici absolut nimic?Bineinteles fiindca stii ca gresesti iar eu am dreptate, intodeauna am dreptate. Sunt frumoasa asa cum sunt.

Afisa un zambet plin de satisfactie si iesi din camera convinsa ca avea dreptate....

Franturi de personalitate....

Cine sunt sau mai bine zis ce sunt? O intrebare atat de cliseica si pe care si-a pus-o orisicine, sunt sigura de acest fapt. Insa raspunsul cati din noi l-au aflat: unul, doi sau mai multi...
Stau si merg pe bordura strazii, inca de mica mi-a placut sa fac asta, imi dadea o senzatie de echilibru precar care ca in fiecare clipa s-ar putea transforma intr-un dulce nimc, ca si viata. Privesc spre inaltul cerului iar norii de un un gri sumbru se aduna din ce in ce mai multi, incepe sa ploua. O ploaie de toamna, rece si care te secatuieste de toata vlaga. Simt picaturile reci cum cad prin parul meu si pe pielea mea, o senzatie de frig imi strabate tot corpul insa imi place. E sinistru si sumbru in acelasi timp dar se potriveste cu starea sufletului meu. Ma asez pe bordura strazii inguste si ma uit la oamenii ce trec, intotdeauna mi-a placut sa observ diverse lucruri si sa incerc sa le analizez, sa le trec prin prisma gandirii mele.
Privesc acest oras furnicar si oamenii care traiesc, merg pe strada abatutii fara sa le pese de ce sa intampla in jurul lor. Si la urma de ce le-ar pasa?Cu ce ii afecteaza ei lucruri care fac parte din viata cotidiana si nu le dam importanta. Nimanui nu-i pasa, primeaza doar scopul personal... Insa uneori as vrea sa cred ca nu e asa, ca exista oamenii carora chiar le pasa iar cuvantul bunatate nu e doar un mit demult apus.
Diversi trecatori intorc capul si ma privesc de parca cine stie ce fac sau cine sunt? Ma judeca asa cum fac cu altii oamenii carora nu le e frica sa fie altfel, sa fie o extrema. Dar cu ce drept ma judeci, cine esti tu? De unde stii ca eu nu sunt mai buna ca tine sau invers? Dar pana la urma ce stii, macar te cunosti pe tine ca sa poti judeca pe alticineva.Sincer ma indoiesc.....
Tot ce stiu eu e ca sunt un simplu om, care poate in conceptia altora este ciudat fiindca nu se incadreaza intr-un anumit tipar. Dar de ce as face asa ceva, dati-mi un singur motiv.... Suntem unici in felul nostru si ar trebui sa acceptam asta, dar nu Doamne fereste sa facem asa ceva cand putem sa catalogam totul si sa normalizam totul.
Traiesc intr-o lume haotica dar si in haos exista o ordine daca stii din ce punct de vedere sa privesti. Deasemenea mai stiu ca sunt un om compusa din franturi, din amintiri, intamplari care m-au transformat in ceea ce sunt acum, si nu mie rusine. Asta sunt eu si daca lumea ma accepta sau nu, nu conteaza. Tot ce conteaza e sa fiu eu insumi indiferent de ce cred altii, fiindca eu stiu cine si ce sunt.

Tu ce stii?

Militanta

Amintirea orasului tanar
castiga inaltimile libertatii,
aranjate in poezie.

Timiditatea toarna pe romanii
ce joaca teatru in capitala sinistratilor.

Teoria obtine podurile pierdute
in jaful chipurilor unde mici poeti
au sosit pentru a descrie marea fioroasa.

Iesim si luam ce putem,
miscati de mapamondul fabricat
detectam fratele numit ”Tradatorul”.

Distrugeti,bagati, intrati in caldura
cea curioasa.
Lasati confortul!

Salvati lumea de suferinta,
ce are ca leac,
minunea.

O incercare de poezie....

Ma intreb...

Intotdeauna am fost o fire curioasa, si stii foarte bine acest lucru. Tot timpul te intrebam daca esti bine, cum te simti, am vrut sa te cunosc asa cum nimeni nu a mai facut-o insa am dat gres. Poate amandoi am gresit si nu stim cum, de ce, unde si cum am reusit sa ajungem in starea in care suntem.
Stau pe marginea pridvorului si privesc castanul ce se inalta semet deasupra livezii micute dar atat de intime ce a gazduit momentele noastre pe care le-am savurat asa cum stiam noi mai bine.
Intotdeauna m-a fascinat acest castan, atat de inalt si care a rezistat intemperiilor timpului, singur printre ceilalti copacii. Stateam la umbra lui si admiram fie rasaritul, peisajul sau stelele care se insirau in fata ochilor nostri. Ce splendoare! Iti mai aduci aminte acele vremuri cand eram doar noi doi si castanul, martor tacut al vietii noastre.
Asa cum stau acum si diezmierd cu privirea batranul castan, ma intreb daca m-ai uitat sau daca acum incep sa te chem, ai sa vii si ai sa ma imbratisezi asa cum faceai de fiecare data stiind cat de mult imi place. Si eu te-as saruta asa cum numai eu stiu sa o fac , fiindca stiu ca iti place asa de mult.
Dar degeaba ma intreb fiindca totul ramane doar o intrebare retorica, al carui raspuns nu pot si nu vreau sa il aflu. Recunosc imi e frica de adevar, momentan mie greu sa il accept. Nu vreau, poate sunt lasa cum adesea imi reproseai si ce daca? Tot ce stiu e ca am fost lasa ta care te-a iubit asa cum a putu mai bine. Am gresit dar cine nu o face, pana la urma suntem simpli oameni.
Acum mi-a ramas decat umbra marelui castan si de fiecare data cand ma asez in preajma lui imi mintea mea imi revin acelasi imagini cu noi doi, fericiti fara sa ne pese de nimic altceva.

Totusi iubitul meu castan, sfetnicul meu si martor tacit al vietii mele crezi ca daca il voi striga va veni?